Răbdare

Voi când ați avut ultima dată răbdare?

They say ... răbdarea este o virtute. Nu am pretins niciodată că aș fi vreo virtuoasă, nicidecum, dar treaba asta cu răbdarea mă încurcă rău câteodată.

Știm cu toții că aluatul are nevoie de timp pentru a dospi, știm că mâncarea e mai gustoasă la foc mic, știm că timpul rezolvă multe.

Și totuși, ne încurcăm zilnic în răbdare. Sau răbdarea ne încurcă pe noi.

Nu avem răbdare să ascultăm, să îl așteptăm pe cel din fața noastră să își termine fraza, nu avem răbdare să se facă verde la semafor și nu avem răbdare să se facă seară, de multe ori ne gândim să bem un pahar de vin încă de după-amiază. (#weekendsonly)

Zilnic, mă autochestionez cu privire la motivele lipsei mele de răbdare.

De când mă știu, îmi doream să fiu mare și nu mai aveam răbdare, voiam să devin adult, să fac ce vreau.

Et voila! Am reușit. Și tare mândră sunt. NOT!

Nu am răbdare să las un gând să zboare.

Nu am răbdare să las timpul să vindece.

Nu am răbdare să aștept schimbarea.

Consumerismul, capitalismul și tehnologia cred că ne-au adus aici.

Consumăm mult într-un timp scurt.

Capitalismul îndeamnă la profit rapid, unde competiția e cheia. Deci la răbdare zero.

Tehnologia face ca un click să închidă și să deschidă lumina în casă și să obții informații din celălalt capăt al lumii în câteva secunde.

Mă bucur zilnic de toate beneficiile aduse de sistemele de mai sus, dar cu toate acestea, mă simt de multe ori nemulțumită. Și atunci mă întreb:

Cum pun punct vriei și cum accesez oceanul de răbdare?

Primul lucru care îmi vine în minte este să mă mut în Bucovina, măcar pentru o lună pe an (ca să nu zic două).

Acolo am simțit ultima oară că vria a fost în pauză și că eu am înțeles ce înseamnă slow living. Nu mă pot muta deocamdată în Bucovina, dar îmi doresc ca cel puțin o dată pe an (ca să nu zic două) să merg acolo pentru un reset general, pentru a mă acorda cu mine. În Bucovina, pentru mine, timpul a stat în loc. M-am bucurat de liniște, de mâncare (colțunași lover), de aer, de oameni, de zâmbete. Oferite și primite. Și zău dacă nu, vorba aceea că România e o țară frumoasă, păcat că e locuită, eu nu o cred și nici nu o împărtășesc (decât rar, când merg pe jos pe la Unirii).

România e frumoasă și românii sunt inteligenți, natural. Ca Moromete, ca Vitoria Lipan, ca cei pe care i-am întâlnit recent în Bucovina și ca mulți din cunoscuții mei.

Ne-am pierdut însă credința și încrederea că noi știm, că noi putem și că noi reușim. Îi lăsăm pe alții să gândească pentru noi, să aleagă pentru noi, să fie în locul nostru. Am uitat să avem încredere în inteligența noastră naturală și în moștenirea genetică autentic românească. Nicidecum nu transform gândurile mele în vreun îndemn naționalist, ci pur și simplu îndemn la asumare și curaj. Curaj să îți vorbești adevărul personal.

Revenind la răbdare, avem răbdare să ne ascultăm adevărul personal?

Avem răbdare să ne cunoaștem părțile bune, dar și pe cele mai puțin bune?

Avem răbdare să ne ascultăm suferința, să ne ascultăm sufletul, să îl lăsăm să se curețe și să renască din cenușă precum o pasăre phoenix mioritică? (recomand să asculți acum - Daft Punk ft. Pharell williams și Nile Rodgers - Get lucky, ca să prinzi vibe-ul)

#allendswithbeginnings

Răbdarea devine deci un aliat, o armă pe care o avem la îndemână pentru a ne potoli trupul, sufletul și gândurile și pentru a ne face să rămânem concentrați pe lucrurile simple.

Răbdarea este a noastră, a tuturor, o putem păstra sau o putem oferi.

Răbdarea să ascultăm ne face mai buni. Răbdarea de a privi o lumânare cum arde până la capăt ne face mai toleranți. Răbdarea înseamnă timp și timpul e cea mai de preț resursă în vremurile noastre.

De azi, îmi propun să am răbdare. Cu mine, cu copilul meu, cu copilul din mine și cu tot ceea ce vine spre mine.

Știu că toate au un timp al lor și că nimic nu e întâmplător.

Și totuși, abia aștept să merg din nou în Bucovina.

Rabdă inimă...și taci.

sau

Rabdă inimă și tace, că pământul se întoarce.